Copilul interior

El locuiește cu mine în casa de pe panta dealului.
Este Copilul Etern, dumnezeul care lipsea.
El este umanul care e natural,
El este divinul care surâde și se joacă.
Iată de ce știu eu cât se poate de sigur
Că el este adevăratul Copil Isus.

Iar copilul atât de uman încât e divin
Este viața asta a mea, zi de zi, de poet,
Eu sunt în permanență poet fiindcă el mă însoțește în permanență,
Și fiindcă cea mai neînsemnată privire aruncată de mine în jur
Mă umple de senzații,
Iar cel mai imperceptibil sunet, oricare ar fi el,
Pare să dialogheze cu mine.

Copilul Nou care locuiește acolo unde și eu trăiesc
Mă ține pe mine de o mână
Iar pe cealaltă o întinde spre toate cele ce există
Și iată cum alergăm tustrei pe drumul nostru,
Sărind în sus și cântând și râzând
Și bucurându-ne de secretul nostru comun
Care este acela că noi știm oriunde am fi
Că nu există nici un fel de mister pe lume
Și că toate merită să existe.

Copilul Etern mă însoțește în permanență.
Direcția privirii mele e degetul său arătând.
Auzul meu cu o bucuroasă atenție receptivă la toate sunetele
A devenit ghidușia lui când se joacă vâjâind la urechile mele.

Ne înțelegem foarte bine unul cu celălalt
În compania tuturor lucrurilor
Încât niciodată nu ne gândim unul la celălalt,
Ci trăim împreună și în doi
Potrivit unui intim acord
Ca între mâna dreaptă și mâna stângă.

La căderea serii ne jucăm cu pietricele
Pe pragul din fața casei,
Gravi cum le stă bine unui dumnezeu și unui poet,
De parcă orice pietricică jucată
Ar fi întreg universul
Iar el s-ar afla într-o mare primejdie
Dacă am scăpa din neatenție una în țărână.

După care eu îi spun numai povești cu lucruri de-ale oamenilor
Iar el zâmbește, fiindcă toate sunt incredibile.
Râde pe seama regilor sau ne-regilor,
Se întristează când aude vobindu-se de războaie,
Și de negoțuri, de nave
Ce devin fum în văzduhul unor mări depărtate.
Întrucât el știe că din toate acestea lipsește acel adevăr
Pe care-l deține o floare atunci când înflorește
Și care merge odată cu lumina soarelui
Să facă să vălurească munții și văile
Și să facă să ne doară ochii dinaintea zidurilor date cu var.

După care el adoarme, iar eu îl culc.
Îl duc pe brațele mele în casă
Și-l așez întins, după ce cu mare grijă l-am dezbrăcat
De parcă aș respecta un ritual foarte clar
Și cât se poate de matern până când îl văd dezbrăcat de tot.

El doarme în sufletul meu
Iar uneori se trezește în timpul nopții
Și se joacă cu visele mele.
Pe unele le așază răsturnate,
Le clădește unele peste celelalte
Și bate singur din palme
Surâzând către somnul meu.

Alberto Caeiro/Fernando Pessoa, „Paznicul Turmelor – VIII”, trad. din port. Dinu Flămând

Sursă foto: http://www.ben-arieh.com/silvermirrors/3theinnerchiled/theinnerchiled.html

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s